Sunt blocat Sunt copleșit

Despre anxietate si povestea ei

Ti s-a intamplat sa iti imaginezi ca ceva este atat de neplacut si sa amani pe maine, si din nou pe maine, si iar pe maine … si intr-un final cand iti iei inima in dinti si imbratisezi ce aveai de imbratisat … neplacerea inchipuita de fapt nu era chiar asa mare?

 

Cand te uiti la mare si vezi ca este agitata, stii ca atunci cand vei intra, te va dezechilibra. Si stau pe margine si ma uit, ma tot uit, si de fapt eu doar imi imaginez ca este agitata, cum nu am experimentat-o de fapt … ce straniu se simte. Fac un pas, inima se pregateste cu batai mai alerte, fac al doilea pas, deja o simt in gat, parca se amplifica cu fiecare respiratie, un al treilea pas simt cum tot corpul s-a pregatit se simte cum s-a incordat ca si cum urmeaza ceva…

Orice fac in afara apei este mai mult sau mai putin relevant pentru momentul in care ne vom intalni. Si mai fac un pas in fata, ba un pas in spate, si tot asa.

Marea aceasta a lumii interioare este cea cu care ne luptam in aceasta imaginatie a noasta, ca realitatea nu este incercata, stam departe de ea crezand ca e ceva periculos. O poveste stangace despre un eveniment ce il tot intalnesc, o experienta ce devine un fel de partener intr-un mod paradoxal, anxietatea.

Cum adica devine un partener?

I se ofera asa multa atentie si fara sa ne dam seama devine un obicei, o umbra de fapt de care ne protejam, o indepartam si uitam cum a ajuns sa fie acolo si mai mult, ascultam cu obedienta povestea ei.

Povestea asta se transforma in povestea interioara, despre acest scenariu care se construieste de exemplu pe fundatia experientelor anterioare. Daca m-am lovit in coltul mesei (cine nu a experimentat asta oare?! ) atunci voi sta departe de orice masa, o generalizare distructiva.

O parte din tine realizeaza aceasta poveste, acest conflict interior si incearca sa il tina departe, sa iti spuna ca nu e nimic de fapt, ti se pare, si asa apare o alta poveste interioara legata de negarea a ceea ce traiesti. Incerci sa reduci la tacere anxietatile si investesti multa energie, te simti scurs si obosit, cum de fapt te lupti chiar cu tine.

Aud des in cabinet ca ‘vreau sa ma imbarbatez’, ‘nu vreau sa ma gandesc la asta ca nu stiu ce sa fac si sunt confuz’, ‘ gandesc pozitiv si ma prefac ca problema nu exista’ , o sa treaca’.

Uimitor sau nu, totul trece, depinde cum trece si ce urme lasa. Negarea anxietatii nu o sa o faca sa dispara intr-un mod magic, este exact situatia in care se ignora elefantul din camera. Daca nu il adresezi nu inseamna ca nu este acolo.

Ti s-a intamplat sa iti imaginezi ca ceva este atat de neplacut si sa amani pe maine, si din nou pe maine, si iar pe maine … si intr-un final cand iti iei inima in dinti si imbratisezi ce aveai de imbratisat … neplacerea inchipuita de fapt nu era chiar asa mare. Imaginatia noastra are o putere mare, o putem cunoaste si utiliza constructiv, sau o lasam prada anxietatilor si va functiona distructiv ca autosabotaj.

Ce amani? Ce iti imaginezi ca este neplacut din ceea ce amani?

Cand stai sa te uiti la valuri, asteptand sa se termine, doar amani inevitabilul … ele tot acolo sunt, val dupa val, in ritmul lor. Tu?

 

Leave a Reply